Pierderea la copii și adolescenți – divorț, deces și alte despărțiri dureroase

Bine te-am (re)găsit,

Astăzi m-am gândit să povestim despre pierdere.

Pierderea este una dintre cele mai dificile dureri ale sufletului, pe care le trăim în decursul vieții.

În ceea ce îi privește pe copii, pierderile cele mai grele sunt cele în urma decesului unei persoane apropiate sau divorțului, însă sunt și alte pierderi care pot părea mai neînsemnate pentru noi, adulții, dar pentru copil să căntărească mult: pierderea unui animal de companie de care copilul este foarte atașat, a unei jucării sau a unui prieten care s-a mutat. De aceea este esențial să onorăm pierderile și suferințele din viața copiilor, indiferent cât de neînsemnate ne par nou, ca adulți.

De fapt, pierderea este cu atât mai mare cu cât atașamentul față de persoana pe care am pierdut-o este mai mare. Nu poate exista pierdere fără atașament. Iar creierul percepe durerea sufletească la fel ca pe cea fizică.

Atunci când pierdem o persoană, un lucru, sau o oportunitate din viața noastră, pierdem și tot ceea ce însemna viitorul cu acea persoană, lucru sau oportunitate. Pierdem nu doar persoana, ci și relația, planurile de viitor, stabilitatea acelei relații.

În cazul decesului unei persoane aproiapate, unui copil mic îi va fi dificil să înțeleagă conceptul de moarte, iar despre acest aspect am mai discutat, pe larg, aici: Despre moarte, pe înțelesul copiilor.

Dacă i se va spune că bunica s-a urcat la cer, se va gândi cum poate ajunge și el acolo, sau cum a urcat bunica în cer, oare pe o scară, sau cu avionul și când se va întoarce aceasta?

În cazul decesului bunicilor sau altor rude apropiate, unul dintre lucrurile dificile este acela că părinții nu sunt nici ei disponibili emoțional pentru copil, fiind prinși încă în propriul proces de doliu. La fel și în cazul în care moare unul dintre părinți.

De aceea, pentru a putea sprijini copiii în propriul proces de doliu, este important ca părintele să își trăiască și simtă propriul doliu, sprijinul putând fi căutat în familia extinsă sau în cei care sunt apropiați de copil, mătuși sau alți bunici care îl pot susține emoțional pe copil în această perioadă.

Etapele doliului

După aflarea veștii unei pierderi, prima fază este cea a șocului și apoi negarea, în care copilul (și adultul) refuză să creadă/înțeleagă vestea. Acesta este un mecanism de apărare natural care are ca scop protejarea Eului. Dacă sentimentul este foarte puternic, este dificil să stai cu el, fiind copleșitor. Mai ales pentru un copil.

Negarea poate apărea sub forma verbalizată: „Nu s-a întâmplat acest lucru”, „Bunica este încă la spital”, „Când mergem să o vedem pe bunica?”, sau „Părinții nu vor divorța până la urmă, se vor împăca, au mai avut certuri”, „Când se va muta mama/tata înapoi acasă?”.

La vârste mici copiii au o gândire concretă și de aceea dacă li se spune că bunica este mereu acolo, doar că nu o poate vedea, copilul poate dezvolta teama de întuneric, sau fantome, pentru că nu reușește să o vadă pe bunica, dar crede că este acolo, lângă el.

În acest stadiu este esențial ca părintele sau o persoană apropiată, disponibilă emoțional, să îl asculte pe copil și să-i explice despre moarte. Atunci când copilul revine și spune că vorbește cu bunicul în fiecare seară, adultul îi poate împlini nevoia la nivel imaginar și să-i spună: „cred că ți-ai dori să mai poți vorbi cu bunica, ce i-ai spune?”. Acest lucru ajută la sprijinirea eliberării emoționale, precum și la împlinirea nevoii copilului, fără a încuraja rămânerea în imaginar, ci a face pași mici spre depășirea etapei de negare.

Dacă nu se vorbește cu copilul despre pierdere, acesta își poate reprima emoțiile și chiar peste ani să îi fie foarte greu și dureros să vorbească despre persoana pierdută.

După această etapă care poate dura mai mult sau mai puțin, apare furia și vinovăția. În preșcolaritate, în jurul vârstei de 3-4 ani, copiii au o viziune egocentrică asupra lumii, crezând că tot ceea ce se întâmplă este datorită sau din cauza lor. De aceea, pot trăi sentimente profunde de culpabilitate crezând, la nivel subconștient, spre exemplu că părinții se despart pentru că el a fost rău și l-a supărat pe tata, sau că bunica a murit pentru că a supărat-o.

Vinovăția apare la copiii mai mari și sub forma reproșurilor: „Dacă aș fi făcut …., cu siguranță lucrurile nu s-ar fi întâmplat astfel”.

Furia apare prin prezența sentimentului de nedreptate, de revoltă și se poate vedea la copii atunci când aceștia sunt furioși fie pe o persoană anume, spre exemplu pe șoferul care conducea mașina care l-a accidentat pe bunic, fie pe o persoană apropiată spre care deplasează această furie, părinți sau frați.

În urma divorțului, copiii pot avea tendința să își manifeste furia mai mult asupra părintelui care a rămas, sau asupra părintelui alături de care își petrec mai mult timp.

Și furia este tot un mecanism de protecție care îl ajută pe copil (și pe adult) să facă față vulnerabilității sale, fiind coaja fenomenului de doliu și protejând sâmburele rănit al sufletului.

Dacă pierderea sau divorțul survin în adolescență, deși din punct de vedere cognitiv copiii sunt mai pregătiți să înțeleagă concepte precum moartea sau separarea părinților, aceștia sunt vulnerabili trecând printr-o etapă dominată de multe schimbări și cu propriile provocări apărute în adolescență.

La adolescenți se poate accentua teama pentru propria moarte. Totodată, în cazul copiilor mici părinții pot fi mai blânzi și tolerenați, în timp ce față de adolescenți pot avea cerințe mai ridicate. Însă, pierderea este dureroasă indiferent de vârstă. La adolescenți perioada de pierdere/divorț este o perioadă în care crește riscul de a consuma alcool sau droguri, precum și de a intra în relații nepotrivite.

Urmează etapa tristeții care este încărcată cu multă durere, în special la evenimentele aniversare, la care trebuia să fie prezentă persoana pierdută, sau familia era întregită, înaintea divorțului. Alteori tristețea este mai profundă la împlinirea unei perioade de la momentul pierderii: o lună, 6 luni, un an, doi ani. 

Atunci când copilul sau adolescentul plânge este foarte important ca persoana care îl ascultă să fie acolo pentru el în mod echilibrat, să nu se lase copleșită de propriile emoții și să înceapă la rândul ei să plângă, sau să fie mult prea empatică. Aceste abordări pot duce la închiderea copilului în sine, fiindu-i deja dificil să se confrunte cu propriile sentimente și neputând să ducă și emoțiile puternice ale celor din jurul său.

Următoarea etapă este ajustarea la faptul că persoana nu mai există, sau că divorțul a avut loc.

Această etapă diferă foarte mult la copii, față de adolescenți și adulți. Copiii au nevoie să ajusteze faptul că bunica nu se va reîntoarce și încep să înțeleagă ideea de permanență, iar în cazul divorțului înțeleg noile forme în care familia va exista pentru ei, petrcând 5 zile pe săptămână la unul dintre părinți și 2 la celălalt.

În cazul divorțului apare și dificultatea integrării noilor persoane apărute – noii parteneri ai părinților și copiii acestora.

La adolescenți ajustarea presupune a vedea persoana respectivă atât cu bune, cât și cu rele, a nu mai idealiza părintele care a plecat sau care a decedat și a-și aminti și ce îi plăcea la el și ce nu. Uneori adolescenții pot încerca, sau chiar să fie îndrumați, să preia rolul părintelui plecat, dacă este băiat al tatălui, sau dacă este fiică rolul mamei, ceea ce este foarte nesănătos pentru dezvoltarea lor.

Iar ultima etapă implică reajustarea din punct de vedere emoțional, înseamnă că acesta conștientizează că nu va putea uita niciodată persoana pe care a pierdut-o, dar îi găsește acesteia un loc în amintirea sa, în viața sa lăuntrică, însă este un loc care îi permite să funcționeze optim și nu îl ține încă blocat în durerea pierderii.

Dacă după decesul unui părinte sau divorț, părintele cu care a rămas copilul se căsătorește foarte rapid, acesta nu a avut suficient timp să proceseze toate aceste etape și pot apărea dificultăți mari în închegarea noii familii.

Pentru orice persoană pierderea poate constitui un eveniment traumatic ce destabilizează echilibrul intern al acesteia  și cel extern al familiei. În acest proces este esențial ca părintele să fie primul care se echilibrează pentru a putea sprijini copilul și pentru a-l putea ghida.

Întrebarea cu care voi încheia acest articol este o temă de gândire:

Ce pierderi ai avut în propria copilărie și cum s-au comportat cei din jurul tău în acele momente? De ce anume aveai nevoie și nu ai primit?

 

Zi cu soare (în suflet),

 

Psih. Adriana Mitu (Popescu),

Fondator Centrul EDUC

 

Spune-mi părerea ta aici:

Shares
WhatsApp chat