Bine v-am găsit,

Vineri am avut o experiență tare interesantă, alături de copiii de la școala 66, din București.

Pentru că mereu învățăm de la cei mici, vineri m-am lăsat educată în ale parentajului de către acești copii minunați, care mi-au reconfirmat ceea ce știam deja. Și anume, că dacă îi lăsăm pe copii să gândească, ei ajung să aibă o judecată bună.

Răspunsurile lor nu doar că m-au uimit, dar unele m-au și durut. Dar, haideți să vă povestesc mai multe despre această experiență.

Le-am propus un joc, un joc unde ei erau niște pământeni care plecau pe o nouă planetă, pentru a o popula. Și după ani de călătorie ajungeau acolo, iar cei prezenți în clasă erau desemnați ca fiind Comitetul Părinților, ce erau responsabili să propună și să adopte o serie de direcții pe care toți părinții noii planete le vor respecta pentru a închega o nouă societate.

Regulile jocului erau următoarele

1. Mai întâi ei trebuiau să formeze profilul omului ce va popula această planetă în viitor. Așadar, să stabilească cum ar trebui să fie omul, ajuns la maturitate, care va popula peste trei decenii planeta
2. Să construiască un set de direcții care să-i ajute pe părinți să crească un astfel de om

Ce credeți, m-au surprins? DA.

Sunteți curioși ce au avut de zis acești copii, aflați în pragul adolescenței, care peste câțiva ani vor fi la rândul lor părinți?

Ei bine, haideți să vedem câteva idei, de cum arată omul viitorului, prin ochii unor copii de clasa a 6-a:

1. Să fie bun și să se iubească pe sine și pe ceilalți
2. Să fie fericit
3. Să transmită valorile pe care le-a primit de la părinții săi. Respectiv, să-i crească pe copiii săi așa cum a fost și el crescut de părinți
4. Să fie empatic și să-i asculte activ pe ceilalți
5. Să se respecte pe sine și pe ceilalți
6. Să-și practice vocația, adică la ce se pricepe cel mai bine
7. Să fie perseverent în a-și atinge obiectivele

Iată doar parte dintre ideile și direcțiile pe care copiii le-au propus pentru parentaj. Câteva dintre lucrurile pe care mi le-au spus, sincer, m-au durut. De ce m-a durut? Pentru că le-am simțit și pentru că i-am simțit.

1. Să exite o persoană care merge prin școli și să discute cu copiii, să vadă ce se întâmplă acasă, să-i asculte. Iar propunerea mea a fost “Cum ar fi dacă părinții ar face lucrul acesta? Dacă ei i-ar asculta pe copii, în locul unei persoane străine?”. Iar răspunsul, venit din partea unei fetițe, a fost: “Da, dar în părinți copilul nu are încredere, el ar trebui să vorbească cu cineva străin care să-l înțeleagă”.
2. Copiii să fie tratați în mod egal de către profesori. Chiar dacă unul știe mai bine și altul mai puțin bine, profesorul să le acorde amândurora aceeași atenție.
3. Să li se înțeleagă abilitățile și talentele. Cu alte cuvinte să înțelegem, cu toții, că nu fabricăm oameni în serie, ci că fiecare este special pentru ceea ce este și că fiecare are un talent al său, sau o combinație unică de abilități.
4. Părintele să-și petreacă timp cu copilul atunci când se simte bine. I-am întrebat de ce nu în fiecare zi, de ce doar atunci când se simte bine. Și mi-au spus că este normal ca în unele zile părinții să fie obosiți, supărați, nervoși după serviciu și că ei înțeleg lucrul acesta. Dar, în câteva zile, când ei se simt mai bine, mai odihniți, mai energici, ar fi bine să-și petreacă timp special cu copiii lor, să meargă în parc, să discute cu ei, să se joace.
5. La întrebarea ce ai face dacă copilul ar greși de multe ori sau ar fi neascultător. Mi-au răspuns că ar încerca să-i ofere mai multă atenție, pentru că el poate se simte singur, neiubit sau neînțeles și că dacă ar avea probleme la o materie, ar încerca să-l ajute să învețe mai bine, dar ar înțelege dacă el depune 100% efort, dar nu are înclinații spre materia respectivă.
6. Mi-au mai spus că educația alimentară ar fi tare importantă și că ar fi bine să nu mai omorâm puii ca să mâncăm la McDonald’s. Alții au spus că McDonald’s-ul e bun, dacă nu este mâncat în exces. În cele din urmă am ajuns la concluzia unanimă, că ar fi bine să existe o educație alimentară și fiecare să alegă, conștient de efectele pe care mâncarea le va avea asupra organismului lor.
7. Să pregătim copiii pentru viață, pentru tot ceea ce este în afară. A fost o idee importantă. Să nu-i creștem într-un glob de cristal, pentru că ei nu vor face față provocărilor ca adulți, spre exemplu atunci când șeful țipă la ei. Dacă sunt mereu lăudați, pentru orice inițiativă și orice lucru pe care-l fac, ei nu vor ști când fac ceva cu adevărat deosebit și se vor aștepta ca și ceilalți să îi ridice în slăvi de fiecare dată.
8. O concluzie amuzantă, a fost aceea de a face copaci cu bani și dacă este inflația mare, mai bine să facem copaci cu mâncare, ca să nu mai muncim așa de mult. Și totuși, dacă facem ceea ce ne place și ne place atât de tare încât nu simțim că muncim, adică dacă ne practicăm vocația, parcă mai bine renunțăm la copacii cu bani.
9. Dacă copilul ar fi neascultător și ar face numai boacăne, ar fi bine dacă i-am găsi o activitate care-i face plăcere, astfel încât el să-și direcționeze energie spre lucrul respectiv.
10. Am ajuns la concluzia că un copil are nevoie de limite și că limitele, atunci când sunt înțelese și explicate, îi sunt benefice și extrem de importante.
11. Mi-au mai spus că și-ar dori ca în sistemul educațional să existe o latură de dezvoltare personală și că sunt norocoși că diriginta lor abordează acest subiect și-l dezvoltă la dirigenție.
12. Să nu ne mai comparăm cu ceilalți, ci să ne comparăm cu noi, cei de ieri. Să ne apreciem pentru că suntem mai buni decât eram ieri.

Vă vine să credeți că toate acestea au fost spuse de copii nu mai mari de 12-13 ani?

Ascultându-i îmi dădeam seama care sunt carențele fiecăruia, ce și-ar dori și nu are, unde se simte neînțeles și neascultat de părinte sau profesor și de societate, în general.

Concluzia mea a fost că dacă nu știm ce să facem, ar trebui să întrebăm un copil și să ascultăm ce are de zis. S-ar putea să ne surprindă răspunsurile lui și să vedem ceva, ce poate nu am văzut până atunci.