Bună draga mea,

„Care este obiectivul în educarea copilului? Acțiunile mele mă conduc în această direcție?” Este întrebarea pe care orice părinte ar trebui să și-o adreseze, indiferent de metodele de abordare pe care le adoptă în relația cu micuțul său.

Disciplina non-punitivă devine din ce în ce mai cunoscută și mai utilizată de către părinți, tocmai pentru că argumentele care o susțin sunt într-adevăr puternice.

Eu consider că acesta nu este doar un curent nou, ci că este un concept necesar în educarea copiilor. Iar cea mai importantă clarificare aici este aceea că o disciplină non-punitivă nu înseamnă că un copil nu are limite impuse de către părinte.

Ceea ce am observat în jurul meu este că sunt foarte puțini oameni întregi emoțional. Afecțiuni precum depresia, anxietatea, atacurile de panică, tulburările somatice sunt frecvente, iar ceea ce am sesizat la oamenii de astăzi este o stare generală de apatie și o resemnare de a trăi o viață care nu aduce bucurie.

Atunci când mergi la psiholog primul focus este asupra relației cu părinții, de unde sunt dezgropate trăiri și suferințe de mult înăbușite. Aici ajung deseori oameni care s-au simțit neiubiți, nedreptățiți, respinși, umiliți, nerespectați de către părinții lor și care poartă în interior un copil care încă suferă. Oameni care au fost crescuți de părinți care au avut cele mai bune intenții și care au făcut așa cum știau ei mai bine. Acești copii de ieri sunt astăzi adulți cu drepturi depline, dar în interior sunt jumătăți de oameni.

Acum întrebarea este – vedem rezultatele în fața noastră, ne mai dorim să copiem același model de educație?

Nu spun că dacă se aplică o abordare non-punitivă, copiii nu vor mai avea mici supărări în relația cu părinții, pe care le vor purta cu ei la maturitatea. Eu propun doar să ne uităm la rezultatele de astăzi și să ne întrebăm dacă ele într-adevăr sunt ceea ce ne dorim pentru viitorul micuților, și dacă nu, ce am putea face altfel, ce alternative am avea.

Iar aici vreau să discut despre comportamentele nedorite ale copiilor, sau așa cum le numesc eu – comportamente de exprimare sau de adaptare.

Copiii preferă un limbaj comportamental și-l vor folosi pe acesta pentru a se exprima în majoritatea situațiilor, în detrimentul verbalizării. Chiar dacă un copil are capacitatea de a vorbi, el va prefera să-și exprime emoțiile, nevoile, trăirile prin intermediul unor comportamente care grăiesc în locul său.

Acest lucru nu ar trebui să ne mire deloc, având în vedere că, și noi, adulții suntem stângaci atunci când ar trebui să ne verbalizăm propriile trăiri și preferăm să acționăm în loc să vorbim. Vom ignora prietena care ne-a supărat, în loc să-i spunem ce anume ne-a deranjat; vom țipa atunci când suntem furioși, poate chiar vom lovi; vom sta îmbufnați pentru că partenerul de viață nu ne oferă atenție. Dar nu vom cere aceste lucruri prin cuvinte, ci ne vom aștepta ca ceilalți să ne ghicească emoțiile și să ne satisfacă nevoile.

La fel și copiii preferă să se exprime prin intermediul unui limbaj comportamental. Un copil care a stat toată ziua la cămin, iar seara, mama nu-i acordă atenție pentru că este ocupată cu treburile casnice, nu va merge la aceasta să-i spună: „Știi, am nevoie de atenție, de iubire, am nevoie să mă asculți!”, va face în schimb o criză, va plânge, va țipa, va face o boacănă, sau va găsi orice altă modalitate de a se exprima.

Exact în acele momente el are cea mai mare nevoie să se simtă iubit și exact în astfel de momente părinții acționează pedepsindu-l pentru propriile manifestări.

Atunci când pedeapsa pare o alternativă bună, să ne gândim la următoarele aspecte:

• Această metodă nu va funcționa la nesfârșit. Pedepsele precum statul la colț sunt eficiente până în jurul vârstei de 7-9 ani, apoi părintele își pierde, treptat, din autoritate și va fi nevoit să aplice pedepse din ce în ce mai mari.

• Care este obiectivul unui părinte? Pe termen lung obiectivul este acela de a-l educa pe copil și de a-l ajuta să devină un om matur, capabil să raționeze pentru el însuși. Sunt singură că toți părinții acționează cu cele mai bune intenții, însă din aplicarea unei pedepse învață copilul acest lucru?

• Pedepsele pot provoca răni emoționale foarte adânci. Chiar dacă cei mici nu sunt pedepsiți fizic, o pedeapsă de genul statului la colț are multiple ecouri de ordin emoțional. Copilul se simte neiubit și neacceptat de părinte. Dacă aceaste pedepse sunt aplicate des, ele pot da naștere unor resentimente profunde ale copilului față de părintele său, stima de sine a copilului scade, precum și încrederea în sine, apar dificultăți în comunicarea dintre cei doi, sau copilul manifestă un comportament pasiv-agresiv. Și lista poate continua.
• Un copil care este pedepsit, în viitor, va căuta moduri de a scăpa de pedeapsă. Își va minți părinții, sau va ascunde ceea ce a făcut, pentru a nu suporta consecințele. Nu își va recunoaște greșeala și nu va căuta moduri de a o îndrepta, ci se va concentra asupra unor portițe de scăpare.
• Încrederea și respectul pentru părintele care pedepsește va scădea. Copilul nu va avea încredere să-i spună acestuia dacă întâmpină o problemă și, în timp, va ajunge să-și judece părintele pentru ceea ce este. Atunci când copiii sunt mici, ei își iubesc părinții exact așa cum sunt – înalți, grași, slabi, chiar dacă primesc pedepse fizice din partea acestora. Pe măsură ce crește, copilul, începe să se comporte în relația cu părintele exact așa cum părintele s-a comportat în relația cu el. Este doar o chestiune de timp.
• Copilul are nevoie de dragoste și să se simtă iubit de părinte, mai ales atunci când nu este ascultător. Termenul de iubire necondiționată, care este deseori folosit în relaționarea părinte-copil, implică exact acest tip de a iubi și a accepta, indiferent de comportamentul acestuia din urmă. Or, dacă el este trimis la colț, dacă mama îi spune: „Nu mai vorbesc cu tine dacă nu ești cuminte!”, sau „Te las aici dacă nu mă asculți!”, acestea sunt mesaje care îi transmit exact contrariul, că dacă nu este cuminte, nu este dorit. Copilul înțelege că este oricând de părăsit dacă nu se comportă frumos.
• Nimic nu este mai înspăimântător pentru copil, decât retragerea iubirii părintelui și teama de separare. Acestea două sunt cele mai mari temeri ale copiilor mici.
• Pedepsele educă prin rușine, vină și critică. Acestea sunt cele mai nocive emoții, pe care le-am învățat și noi, la rândul nostru, în copilărie, pentru că ele au o energie foarte joasă, ne îngheață și ne blochează capacitatea de acțiune.

Sunt doar 3 motive pentru care un copil acționează greșit și prin adresarea unor întrebări-cheie, în acele momente, se poate determina motorul care stă în spatele acțiunilor sale. Odată conștientizat acest motor, lucrurile pot fi remediate foarte ușor. 

Despre aceste 3 motive voi discuta la Conferința gratuită organizată cu ocazia lansării cărții “Puterea părinților. Succesul copilului tău depinde de tine”. Al doilea eveniment de acest fel va avea loc la București, Joi, pe data de 25.06.2015. Citește detaliile aici: Conferință „Puterea părinților. Succesul copilului tău depinde de tine”

Sau rezervă-ți loc pe site: Rezervări „Puterea părinților. Succesul copilului tău depinde de tine”

Relația părinte-copil întâmpină dificultăți atunci când copilul ajunge adolescent, iar cele mai problematice dintre ele sunt fix cele bazate pe acest tip de educație autoritară, de superior – subordonat.

La acest eveniment voi răspunde la cele mai arzătoare întrebări ale părinților împreună cu cei patru invitați speciali. Așadar…