Bine te-am (re)găsit,

Astăzi vreau să îți vorbesc despre un subiect trist, dureros, delicat și greu de abordat cu cei mici.

Moartea este greu de înțeles și pentru noi, adulții. Suntem tare stângaci atunci când vorbim sau încercăm să le explicăm copiilor ceva ce nici noi nu putem înțelege pe deplin.

Părintele nu știe cum ar fi mai bine pentru copil, dacă să-i explice pierderea unei persoane apropiate și implicit moartea, sau să îl protejeze pe copil de un adevăr dureros.

Lucrurile se complică și mai tare atunci când în cauză este o persoană apropiată copilului – bunic, bunică, mătușă, unchi și așa mai departe.

Am decis să scriu despre acest subiect pentru că am o experiență personală foarte interesantă care te va ajuta să găsești cea mai bună cale de a-i explica micuțului tău moartea și pierderea unei personae dragi, pe înțelesul său.

Înainte, însă, aș vrea să discut puțin despre variantele pe care părintele le are la dispoziție atunci când trebuie să abordeze subiectul acesta. Majoritatea preferă să îi spună copilului povești cum că bunica s-a mutat într-un alt oraș, undeva departe, că a plecat într-o călătorie sau pur și simplu că s-a urcat la cer, fără nicio altă explicație cum și de ce a ajuns ea acolo.

Copiii, atunci când sunt foarte micuți, fac greu distincția între real și fantastic, așa că acest “urcat la cer” este luat deseori literalmente de copil, care își pune problema de cum a ajuns bunica acolo și dacă o poate vizita. A doua variantă, cea în care I se vorbește despre plecarea în călătorie, iarăși este una nefericită, întrucât copilul nu înțelege de ce persoana respectivă nu și-a luat rămas bun de la el, iar dacă este o persoană foarte apropiată se va simți părăsit, abandonat, neiubit de către cel sau cea care a plecat.

Pe lângă toate acestea, copilul simte atunci când ceva este în neregulă, la fel cum simți și tu când cel din fața ta este trist, supărat, neliniștit. Diferența este că atunci când copilul simte că este ceva în neregulă cu părintele, el devine anxios, îngrijorat, speriat și se întreabă dacă este vina lui pentru toate cele ce se petrec.

Într-adevăr, moartea nu este un subiect ușor de atins și de explicat, mai ales atunci când, poate chiar părintele suferă foarte tare pentru că și-a pierdut la rândul său mama sau tatăl. Dar moartea apropiaților este unul ditre lucrurile naturale pe care le experimentăm cu toții, pe parcursul vieții noastre. Și felul în care facem față mai târziu acestor suferințe, ține și de felul în care ni s-au explicat lucrurile atunci când eram copii și am auzit pentru prima oară că toți oamenii pot și vor muri la un moment dat.

În ceea ce mă privește, îmi amitesc atunci când aveam cam 5 ani și bunica mea paternă a murit, iar părinții mi-au spus că este bolnavă și mi-au spus și când a murit. Nu mai știu exact care au fost explicațiile lor, însă știu sigur că mi-au spus că bunica murise. Îmi dau seama că a fost o experiență care m-a marcat pentru că altfel nu aș fi ținut-o minte. Și îmi mai amintesc că o întrebam pe mama, dacă tata plângea. Eram curioasă, pentru că nu-l văzusem niciodată pe tata plângând, dacă și el poate plânge și știu că atunci m-am gândit că acesta ar fi un motiv bun să o facă.

Am înțeles moartea bunicii? Da, am înțeles că fizic nu aveam să o mai văd și sunt sigură că această experiență m-a ajutat să le înțeleg și pe cele similare, ce aveau să urmeze în viața mea de mai târziu. Mi-a dat, ca să spun așa, o înțelepciune în a privi viața și moartea ca fiind naturale, chiar dacă aveam doar 5 ani la momentul respectiv.

Și acest lucru nu m-a ajutat doar pe mine, pentru că peste ani am ajutat-o pe nepoțica mea într-o experiență asemănătoare. Am povestit despre această experiență în cartea „Puterea părinților. Succesul copilului tău depinde de tine”, așa că voi scrie mai jos pasajul extras de acolo.

În urmă cu doi ani, pe când nepoțica mea avea nouă ani, acesteia i-a murit bunicul. Era foarte apropiată de el, petreceau mult timp împreună și atunci când părinții nu erau acasă, el era cel care o avea în grijă. Este de la sine înțeles că pierderea lui a afectat-o. Cu toate acestea, când mama ei i-a spus vestea, ea a părut foarte detașată de situație, a fost tristă însă părea că a acceptat cu ușurință pierderea suferită. În acel moment mi-am dat seama de vârtejul emoțional pe care ea îl interiorizează și că are nevoie să plângă pentru a depăși perioada de doliu. Am luat-o în brațe și am început să-i vorbesc, să-i explic ce s-a întâmplat, cu o vocea caldă. Am stat așa timp de o oră în care ea a plâns. Astfel, am evitat apariția unor comportamente neplăcute pe viitor, precum tristețea, furia, coșmarurile și am ajutat-o să facă primul pas pentru a se elibera de tensiunile interioare.

De ce par copiii că nu au nicio reacție la auzul unor vești atât de dureroase?  Pentru că cei mici procesează durerea mult mai greu decât noi adulții. Aceste mecanisme sunt încetinite la copii.

Ți s-a întâmplat vreodată să primești o veste care te-a șocat atât de tare încât nu ai putut înțelege cuvintele, deși le auzeai? Același sistem de protecție îl întâlnim și la cei mici, care au nevoie de un timp pentru a procesa durerea și pentru a fi pregătiți să o elibereze.

Faptul că ei par indiferenți în primele momente, nu înseamnă altceva decât că mai au nevoie de puțină vreme să digere informația primită. Este important ca un adult să fie prezent și să le ofere posibilitatea de a discuta despre cele întâmplate atunci când sunt pregătiți și să le răspundă la întrebări, pentru că vor avea cu siguranță.

Totodată, copiilor le este mai ușor să înțeleagă atunci când li se vorbește în limbajul lor, prin jocuri sau povești cu persoaneje care trec prin exact acele situații, prin care trece și copilul și care găsesc soluții la provocările întâmpinate.

Plânsul este cel mai facil mojloc de eliberarea emoțională, însă este neveoie de cineva care să le asculte plânsul, astfel încât aceștia să se vindece. Părintele sau o altă persoană trebuie să fie prezentă pentru a le asculta suferința și pentru a le înțelege trăirile, pentru a empatiza cu ei.

Dacă astfel de situații nu sunt gestionate bine, ele pot da naștere, pe termen lung, unor tulburări precum somatizările, coșmarurile, urinatul în pat, tristețe și așa mai departe. De aceea, este important să-l ajutăm pe copil să înțeleagă și să depășească astfel de momente, mai ales dacă este prima dată când ia contact cu ideea că oamenii sunt muritori.

Ascultarea empatică și prezența la durerea celuilalt este cel mai bun mod de videcare pe care-l avem la îndemână, mai ales atunci când suntem copii.