Ține-mă de mână, vreau să fiu singur…

Bună draga mea,
 
O relație dintre doi oameni poate fi o piatră de temelie sau o piatră de moară! 
 
Tu ce fel de pietre ai în viața ta?
 
Pietre pe care construiești, sau pietre pe care le tragi după tine? 
 
Relațiile pe care le ai pot fi fundamentul unei vieți frumoase, sau, la fel de bine, pot consta într-un sac de bolovani pe care-l cari, care îți încetinește drumul și te obosește atât de tare.
 
Dar ce am putea face pentru a transforma pietrele de moară în pietre de temelie? Există un lucru extrem de important pe care deseori îl scăpăm din vedere, dar pe care dacă l-am aplica, ne-ar îmbunătăți considerabil de mult relațiile cu ceilalți.
relatii
Deși până acum articolele mele s-au axat îndeosebi asupra relației părinte-copil, astăzi m-am lăsat inspirată și vreau să scriu despre relațiile interumane, în general.
 
Este important să diferențiem relația de relaționare. Între oameni există atât relații, cât și relaționări. Relaționările sunt interacțiunile dintre ei, comunicarea verbală sau afectivă, timpul petrecut împreună, gesturile, privirile și tot ceea ce reprezintă interacțiunea autentică între două persoane. Relația însă este o entitate separată, un produs al celor doi, care înglobează toată istoria fiecăruia în parte și a celor doi împreună.
 
Deși ne place să credem că o relație se naște exact în momentul în care cunoaștem un om pentru prima dată, ea se naște cu mult înainte de acest moment, ea vine deja cu o istorie în spate. 
 
Relația cu copilul își are rădăcinile în relația noastră cu părinții și de aceea rămânem surprinși atunci când cel mic trezește umbre adormite în noi, trezește copilul nostru interior. Relația cu partenerul de viață cuprinde toată înțelepciunea acumulată în relațiile de cuplu precedente și în tiparul parental pe care-l căutăm inconștient. Relația cu prietenul cel mai bun ne vorbește despre toate relațiile de prietenie pe care le-am legat pe tot parcursul vieții noastre, despre toți oamenii pe care i-am cunoscut, despre toate trădările trăite și momentele în care am primit sprijin și înțelegere.
 
Și fiecare dintre aceste relații își are rădăcinile în noi.
 
Eu cred că purtăm cu noi întreaga viață, toate relațiile pe care le-am stabilit la un moment dat: cu părinții, cu bunicii, cu învățătoarea, cu primul iubit, cu partenerul de viață, cu vânzătoarea de la colț… . Le purtăm undeva în noi, fie că acestea au murit sau nu, pentru că ele spun ceva profund și adevărat despre istoria noastră, despre cine am fost și cine suntem, despre cum am ajuns aici.
 
Ele sunt, de fapt, o reflecție a noastră. Și spun atât de multe lucruri despre noi, încât dacă le-am asculta, ne-am înțelege și ne-am cunoaște mult mai bine.
 
Dar, din păcate, de cele mai multe ori le pasăm responsabilitatea celorlalți pentru faptul că o relație sau o relaționare nu este așa cum ne-am dori noi să fie. Îi spunem celuilalt: „uite eu am încerca și am făcut pentru tine câte și mai câte, și m-am zbătut și am luptat…”.
 
Iar întrebarea care apare aici este desigur: ți-a cerut celălalt să faci atât de multe lucruri pentru el?”. În cele mai multe situații răspunsul este NU. 
 
Avea el oare nevoie de toate acestea?
 
Din păcate atunci când dăm, uităm să întrebăm ce își dorește omul din fața noastră. Îi dăm tot ce considerăm noi că și-ar dori, de fapt îi oferim tot ceea ce am vrea noi să primim. Copilului îi oferim ceea ce noi nu am primit în copilărie, partenerului de viață îi dăm „TOTUL”, dar acest totul poate fi atât de sufocant pentru el, prietenilor le oferim sprijin și înțelegere, așa cum definim noi în limbajul propriu sprijinul și înțelegerea.
 
Noi ne calibrăm relațiile în funcție de propria viziune, dar uităm un lucru esențial și atât de util, pe care dacă l-am face, ne-ar scăpa de multe eforturi, neînțelegeri și drame relaționale. Uităm să-l întrebăm pe celălalt: „Tu ce nevoie ai? Tu ce-ți dorești de la mine?”.
 
Dacă-i oferi ceva celuilalt, iar acest ceva nu răspunde nevoilor sale – fizice, emoționale, afective, materiale și așa mai departe – atunci ceea ce i-ai oferit este inutil pentru el. Și de aici se nasc multe conflicte și fisuri între oameni.
 
Tatăl care-i face nenumărate cadouri fiului său, se va trezi într-o zi că acesta îi reproșează că niciodată nu l-a iubit și mereu este absent pentru că lucrează prea mult. Tatăl se va simți furios, amintindu-și de câte ori și-a deomnstrat el iubirea prin cadourile oferite, dar uită că acele cadouri nu răspund nevoii fiului său de a-l avea prezent în viața lui. 
 
Mama care face eforturi să-și trateze ambii copii la fel, nu înțelege de ce aceștia o tot acuză de nedreptate. Ea uită că fiecare este diferit în felul său, cu nevoi diferite și că nu vor să fie tratați la fel, ci tocmai să li se recunoască individualitatea. Nu au nevoie de o mamă perfectă, ci de una care să răspundă la nevoile fiecăruia în parte.
 
Femeia care i-a oferit totul partenerului de viață, iar el decide să o părăsească, pentru că acel TOTUL” nu-i răspundea unor nevoi esențiale ale sale – nevoia de libertate, nevoia pentru misterul femeii de lângă el, mevoia de siguranță și nesiguranță în același timp. Acel TOTUL” nu răspundea fix acestor nevoi extrem de importante ale unui bărbat, iar femeia nu înțelege cum totul ei nu este similar cu totul lui.
 
Dar ne încăpățânăm să-i facem pe oameni după chipul și asemănarea noastră, să credem că ei își doresc ceea ce ne dorim și noi, să credem că știm cu siguranță ce gândesc și ce vor. Le construim o identitate falsă, desenată cu multe detalii în imaginația noastră și refuzăm să credem că ei nu vor să-și asume acea identitate, că ei sunt ei, diferiți de noi, diferiți de portretul din imaginația noastră.
 
Facem proiecții asupra acestora, vedem în ei ceea ce nu sunt sau ceea ce nu pot fi niciodată, iar apoi ne înfuriem pentru că ei nu ne ating așteptările, pentru că ei nu corespund himerelor noastre.
 
Și un ultim gând este acesta: dacă vrem să aflăm cine suntem, trebuie doar să aruncăm o privire asupra realțiilor din viața noastră, să vedem unde șchioapătă ele, pentru a repara și în noi înșine acele aspecte. Ceea ce celălalt trezește în noi, ne aparține în totalitate și ne vorbește despre lucrurile pe care le mai avem de învățat.
 
Și așa cum spune prietenul meu, Jacques Salomé: „Ține-mă de mână, vreau să fiu singur. Vreau să fiu singur cu mine, dar în prezența ta, pentru că astfel mă cunosc mai bine.
 
Să creștem împreună!
 
Cu drag,
Adriana
 
 

Spune-mi părerea ta aici: