Parentajul inconștient care rănește – cum știi dacă și tu îl aplici?

Bună draga mea,

Astăzi este 1 Iunie, ziua în care sărbătorim copilul, frumusețea și inocența sa. Însă este și ziua în care ne sărbătorim copilul interior, al fiecăruia dintre noi.

Tu te-ai gândit astăzi la copilul tău interior?

Deși ascuns printre cotloanele minții și ale sufletului, copilul interior, care pare că nu are nicio influență asupra vieții noastre actuale, de fapt, dirijează din umbră multe dintre acțiunile noastre în relațiile cu ceilalți și în special în relația cu propriii copii.

Parenting

De ce are un impact atât de mare asupra noastră?

Pentru că tot ceea ce am trăit în copilărie ne marchează fantastic de mult viața și ne ghidează pe tot parcursul existenței noastre, până în momentul în care conștientizăm acest lucru. Toate emoțiile și experiențele trăite în copilărie ne împing să căutăm și să atragem, în mod inconștient, oameni și noi experiențe care să ne ajute să retrăim acele situații. Unele pentru a le vindeca, altele pentru a ne bucura din nou de ele.

Harville Hendrix și Helen Hunt, cei ce au dat naștere conceptului  IMAGO, spun în cartea lor „Dăruiește iubirea care vindecă”, că există două tipuri de parentaj – cel inconștient și cel conștient. Majoritatea părinților folosesc în relația cu copilul un parentaj inconștient, în care se lasă dominați de propriile trăiri și rănesc copilul prin acțiunile pe care le fac. Nu din rea-credință, ci cu cele mai bune intenții, acelea de a-l educa pe copil. Intențiile părinților sunt bune, rezultatele însă diferă în funcție de stilul de parentaj abordat.

Momentele în care părinții se simt enervați, iritați, nemulțumiți, furioși, copleșiți de comportamentul copilului lor, sunt puncte de creștere pentru aceștia. Acelea sunt momentele în care ies la suprafață trăirile din propria copilărie și rănile nevindecate.

Cu toate acestea, este important ca părintele să-și asume rolul de părinte și să înțeleagă că un copil nu vine pe lume cu scopul de a-l vindeca sau de a-i pune pansamente pe vechile răni. Copilul doar semnalizează, iar părintele trebuie să se întrebe “De ce mă simt astfel când copilul are acest comportament?”. Spre exemplu: „De ce mă enervez când copilul plânge?”, sau „De ce mă înfurii când copilul nu mănâncă tot din farfurie?”.

Aceste emoții îl ghidează pe părinte să înțeleagă două lucruri:

  1. Care a fost atitudinea propriilor părinți în raport cu aceste comportamente, atunci când el era copil
  2. Ce anume a simțit în acele momente și cum a înțeles acțiunile părinților săi

Atunci când nu cunoaște aceste informații, părintele acționează inconștient, rănindu-l, involuntar, pe copilul său la fel cum a fost și el rănit atunci când era copil. Părintele merge pe pilot automat, fără a auzi ce spune și fără a fi atent la acțiunile sale. El considerâ că acestea sunt bune, urmând modelul părinților săi și nepunând sub semnul întrebării ceea ce face.

Un exemplu bun în acest caz este cel legat de plâns. Putem avea diverse reacții la plânsul copiilor. Ne putem simți enervați, copleșiți, furioși, indiferenți, îl putem accepta cu ușurință, sau trimitem copilul într-o cameră pentru a plânge singur, până se liniștește. Aceste reacții vorbesc despre cum s-au comportat părinții noștri atunci când plângeam.

Fiecare acțiune a părintelui se îndreaptă în două sensuri:

  1. Către copilul său, rănindu-l, sau ajutându-l
  2. Către copilul său interior, accentuând rana produsă cu mulți ani în urmă, sau, din contră, vindecând-o

Se poate și altfel? Da, se poate, prin conștientizare, analiză și restructurare a vechilor tipare.

Am să mă opresc aici și am să te las cu aceste gânduri.

Dacă dorești să înțelegi, să cunoști și să aplici mai multe informații, te invit la evenimentul din data de 25 Iunie – Conferință gratuită „Puterea părinților. Succesul copilului tău depinde de tine”.

Citește mai multe despre eveniment și rezervă-ți un loc aici: Conferință gratuită și lansare carte.

Zi plină de bucurii să avem, bucurii ale copilăriei!

Cu drag,

Adriana

Sursă foto: aici

Spune-mi părerea ta aici: