Cum negociezi plecarea din parc? – Joc și vorbe blânde pentru cooperare

Bine te-am (re)găsit,

Astăzi am o întrebare de baraj: Cum iei un copil din parc?

Este una dintre marile provocări ale oricărui adult care scoate un copil la plimbare, fie că este mamă, tată, bunică, bonă, mătușă și așa mai departe. Ești de acord cu mine?

Lucru care este lesne de înțeles, dacă te gândești că nici ție nu ți-ar plăcea să te întrerupă cineva dintr-o activitate care îți face plăcere, pentru a face ceva ce nu îți face la fel de multă plăcere.

Cum ar fi dacă soțul/soția ți-ar spune: „Hai, oprește filmul la jumătate și haide să spălăm vasele.”,  sau „Închide cartea acum și hai să facem cumpărăturile.” Iar tu să-i spui: „Haide încă cinci minute, acum e cel mai interesant!” sau „Încă 3 pagini să termin capitolul, te rooooooog!”

La fel și copilul este captivat de joaca din parc și nici nu vrea să audă de mers acasă, la masă, la somn.

Acum două săptămâni am mers împreună cu Elena (6 ani) în parc. De cum am plecat de acasă am simțit că va fi greu să ne întoarcem. Am simțit-o că avea nevoie de conectare, după cum se agăța de mine, mă pupa și se alinta. O simțeam atât de aproape de sufletul meu, încât trăiam în mine ce simțea ea – multă dorință de iubire.

Am ajuns în parc, ne-am jucat, s-a dat în leagăn, s-a bucurat, s-a cățărat, am alergat, iar s-a cățărat, iar s-a dat în leagăn, iar am alergat, ne-am bucurat.

După câteva ore, eu cu limba scoasă și cu genunchii tremurând de oboseală, mă uit la ceas și pregătesc anunțul cel mare.

Și iată cum a decurs plecarea din parc în șase pași „simpli”.

Pasul 1 – Înștiințarea.

Am ales să o anunț cu jumătate de oră înainte de plecare. I-am spus că în curând vom merge. Drumul de întoarcere l-am făcut pe o altă ieșire a parcului, astfel încât să mergem spre locuri interesante și nu pe unde am venit.

Cum iei copilul din parc 2Pasul 2 – Protestul.

„Nu, nu vreau să plec. Eu rămân aici!”, mi-a spus Elena hotărâtă, așezându-se pe o bordură.

M-am coborât la nivelul ei și i-am vorbit blând: „Te cred! Cred că ți-ai dori să mai rămânem în parc și că te simți tristă că plecăm. Știu că ai vrea să mai stăm și când am plecat de acasă ți-am spus că ne întoarcem la centru imediat după prânz, iar acum plecăm pentru a ajunge la timp.”

„Știu dar nu vreau, eu vreau să stau aici. Du-te dacă vrei!”

„În regulă, stăm împreună cinci minute aici, dacă nu ești pregătită acum să pleci. Ești de acord să facem așa?”

Da, acesta era momentul în care ar fi fost mai simplu să-i spun: „Dacă nu vii, te las aici!”, însă acest mesaj nu ar fi făcut altceva decât să acționeze asupra temerii sale de abandon, să îi comunice că este oricând de părăsit dacă nu face ceea ce-mi doresc eu. Și da, foarte probabil ar fi funcționat și aș fi obținut comportamentul dorit. Și da, ar fi fost mult mai simplu decât ceea ce avea să urmeze. Și da, știam toate acestea de la început.

Pasul 3 – Jocul și reconectarea.

Lângă Elena era un stâlp care stătea la fel de neclintit ca ea. Începe să tragă de el: „Nu se mișcă!”. Și iată o ocazie perfectă pentru joc, mi-am zis eu, știind că Elena se gândește la ea când vede stâlpul acela.

Spun: „Hmmmm, da, nu se mișcă. Ce să-i facem să se miște?”.

„Hai să-l gâdilăm cu un fir de iarbă”, zice Elena. Gâdilăm stâlpul cu un fir de iarbă. Apoi îi cântăm un cântecel, apoi îi șoptim, apoi îi suflăm.

Elena râde și o simt din nou pe aceeași frecvență cu mine.

Pasul 4 – Joc și din nou în mișcare.

„Hai să arunăcăm pietricele în lac!” Zic eu. (eram în fața unui lac)

„Daaaa, hai!” zice și Elena mea.

Și uite așa am pornit încet-încet (foarte încet) pe lângă lac, spre casă. Mai adunam o pietricică, mai o aruncam în lac,  mai respiram adânc cu răbdare.

Cum iei copilul din parc 1Pasul 5 – Jocul și zborul.

Simțeam că jocul cu pietricele nu are să mai țină mult, așa că trebuia să născocesc unul nou.

„Ia uite un avion, îi arăt eu Elenei. Cum o fi să fii avion? Hai să fim avioane și să zburăm.”

„Haaaai să sburăăăăm!”

Și ne-am întins aripile și am „sburat” așa ceva vreme. Zburam mai repede, mai încet, mai decolam, mai aterizam, mai era ea pasager și o luam în spate, mai eram eu pasager și se făcea că mă ia în spate. Ne mai întorceam pe o rută ocolitoare și tot așa.

Pasul 6 – Joul și trenulețul.

Am ajuns în strada, până la mașină mai era ceva de mers. Jocul cu avionul nu mai ținea, așa că am inventat unul nou.

„Hai să facem trenulețul.”

Și uite așa am mers în trenuleț pe toată strada, care din fericiere nu era lungă.

Bilanțul

La sfârșit rezultatele stau cam așa:

  • Eu eram mai obosită decât dacă o luam pe sus, sau o amenințam că rămâne acolo. Dar eram așa de mulțumită și bucuroasă pentru că o vedeam că încă zâmbește.
  • Ea era fericită, m-a iubit până la centru și s-a alintat.
  • Amândouă am fost întârziate (nu mult).
  • Amandouă am rămas conectate una cu cealaltă și cu sufletul plin.

Trag linie și calculez. A meritat? Da, a meritat! A mertitat să intru în lumea ei, în loc să o trag pe ea în lumea mea, unde mereu este cirză de timp.

Tu ce jocuri folosești pentru a lua copilul din parc?

Să creștem împreună,

Adriana

Sursă foto: aici și aici

Spune-mi părerea ta aici: