Cum îi modelează cuvintele părinților pe copii? Tu mai folosești aceste expresii?

Articol publicat pe Itsy Bitsy.

Tiparele mental-emoționale pe care le-am preluat fiecare dintre noi din familia din care provenim, sunt acele modele de comportament pe care le-am observat la părinți, bunici și la toți cei ce ne-au avut în grijă în perioada copilăriei, în special până la vârsta de 7 ani. În fapt noi astăzi suntem suma tuturor acestor oameni și a experiențelor trăite îndeosebi în perioada copilăriei.

Lucrez cu persoane care doresc să-și conștientizeze tiparele și negreșit acestea ies la iveală de fiecare dată, spre mare surprindere a celor ce au spus cu înverșunare: „eu ca mama niciodată”, sau „eu n-am să-i fac niciodată copilului meu ce mi-a făcut mie tata”. Unele dintre aceste modele moștenite ne sunt benefice, în timp cel altele ne sabotează.

Ți s-a întâmplat să te surprinzi spunând aceleași expresii ca mama sau ca tatăl tău, sau având aceleași reacții în diverse situații? De cele mai multe ori funcționăm pe pilot automat și obișnuința ia locul gândirii.

Mother having discussion with son

În acest articol mi-am propus să ne reamintim împreună cele mai uzuale expresii care ne-au marcat copilăria și să vedem cum ne-au impactat acestea viața atunci și care sunt ecourile lor acum.

Nu mai fă așa/ nu mai sări/ nu mai alerga că ai să cazi/ nu ține gura deschisă că răcești” și multe alte NU-uri. Bun, am învățat ce să nu facem, dar iată că ne trezim ușor confuzi pentru că nu știm ce-avem de făcut. Faptul că ni s-a spus ce nu trebuie să facem nu înseamnă că ni s-au dat alternative, sau că știm cum trebuie să ne comportăm. Și același model îl urmăm și noi astăzi, atunci când îi îndrumăm pe cei mici. Chiar săptămâna trecută discutam cu o mămică ce-mi mărturisea că i-a spus copilului ei să nu-și lovească colegul că nu este frumos. La scurtă vreme a avut surpriza ca băiețelul să vină acasă de la grădiniță și să afle că a fost lovit de un alt coleg, iar el nu a s-a apărat pentru că “nu era frumos”, așadar a respectat întocmai indicațiile mamei. La întrebarea adresată direct copilului: “Ce ai fi vrut să faci în momentul în care colegul te-a lovit?”, răspunsul a venit fără ezitare: “Să mă apăr, să-i opresc pumnul”. Interdicția nu doar că nu clarifică, dar îi limitează variantele și de multe ori devine profeție pentru copilul care chiar cade pentru că așa i-a spus părintele că are să se-ntâmple, iar impulusul său social, acela de a face ce înțelege că se așteaptă de la el, îl face să se conformeze.

La ce ne-a ajutat? Ne-a ajutat să știm foarte bine ce NU trebuie să facem și să fim confuzi în privința a ceea ce trebuie să facem. Ne-a ajutat să nu știm să luăm decizii bune, pentru că nu ne-a fost antrenat mușchiul decizional cu întrebări precum: “Tu ce crezi că ar trebui să faci într-o astfel de situație?”. Ne-a ajutat să ne fie teamă să greșim, pentru că greșeala nu era privită ca o oportunitate de învățare, ci ca o oportunitate bună de a spune “ți-am zis eu“.

“Eu la vârst ta citeam o carte pe săptămână/munceam cât era ziua de lungă/ învățam câte 5 ore pe zi și făceam multe alte minunății“ – Așa am înțeles noi că suntem mai puțini grozavi decât părinții sau bunicii noștri, care au trăit în condiții mai aspre și cu toate acestea erau mult mai buni decât noi la diverse activități, iar noi nu ne ridicam la nivelul lor. Și-i admiram pentru că erau tare grozavi, dar iată că mereu ieșeam în minus atunci când ne comparam cu ei. Dar chiar așa, de ce ne-am compara cu ei?

În aceeași categorie intră și: “Andreea de ce poate să ia 10 la română? Tu de ce nu poți?” – Comparația este una dintre primele lecții pe care le-am învățat încă de când am conștientizat că există și alți copii în jurul nostru, cu care era musai să ne comparăm și să fim la fel, altfel nu se putea. Ce am învățat de fapt? Că noi suntem mai puțini extraordinari decât alții, că noi ar trebui să luăm 10 la română ca Andreea, dar și 10 la mate ca Mihai, că efortul nostru nu conta, nu conta că învățam pe rupte și că investeam mai mult timp și efort decât colegul care lua de fiecare dată 10, pentru că în cele din urmă nota era cea care spunea cât de bine ne-am pregătit la materia respectivă. Iar câteodată când erai tare mândru de realizarea ta și veneai acasă cu un 9 la o lucrare, la materia care-ți dădea cele mai mari bătăi de cap, întrebarea nu întârzia să apară: “Care a fost cea mai mare notă din clasă?”. Nici la sfârșitul anului nu scăpam de etichete și comparații – “Ai avut media 9.02 și a câta/al câtelea ai fost din clasă?“ . Și iarăși învățam că nu suntem suficient de buni, de frumoși, de extraordinari. Și sincer, sufeream tare de lipsa noastră de strălucire în comparație cu ceilalți, mai cu moț decât noi.

La ce ne-a ajutat? Am crescut, am ajuns adulți cu drepturi depline și cu o încredere în noi înșine știrbită. Am ajuns adulți care se compară tot timpul cu ceilalți colegi sau prieteni și care nu sunt niciodată mulțumiți de ei înșiși. Am ajuns adulți care nu se valorizează, care se mulțumesc cu puțin, cu un salariu insuficient, cu un loc de muncă ce nu ne aduce bucurie. Am ajuns adulți care încearcă să fie “în rândul lumii”, dar care nu au o zi în care să nu-și amintească cât de imperfecți sunt și cât de multe lucruri le lipsesc, privind cu jind la prietenul cu afacere profitabilă care-și permite trei vacanțe pe an, sau la prietena care este și mamă și soție și femeie de carieră. Diferența este doar că acum nu mai primim note și nu avem de unde să știm a câta sau al câtelea suntem.

“Dacă nu ești cuminte te duc la doctor/vine nenea polițist/ vin vecinii și alte persoane înspăimântătoare” – Acum că mă gândeasc mai bine nu reușesc să înțeleg de ce ai vrea să îi insufli copilului o teamă față de o altă persoană, sau grup de persoane. De ce doctorul era un Bau-Bau fără pereche, iar când ajungeai la el, pentru că inevitabil la un moment dat tot se-ntâmpla să ai o problemă medicală, părintele se așteapta să fii cuminte și îți spune că n-are de ce să-ți fie frică. Nenea polițist, o figură ce reprezintă autoritatea, și care are ca principală atribuție sancționarea copiilor care nu sunt cuminți. Și dacă se-ntâmpla să te pierzi de părinți nici în ruptul capului nu te duceai la un polițist care în mod cert te va pedepsi pentru că nu i-ai ascultat și ai fugit de lângă ei. Vecinii erau adevărați balauri cu 7 capete, care tot ce aveau mai bun de făcut era să asculte pe la uși și să-și noteze în carnețel cine nu este cuminte. Uneori persoana la a cărei autoritate se apela în absența ei era chiar tatăl – “Te spun lui taică-tu dacă nu ești cuminte și vezi tu ce-ți face“. Și iată că trăiam cu Bau-Baul chiar în casă.

La ce ne-a ajutat? Când eram copii ne-a ajutat să înțelegem că autoritatea persoanei care ne avertiza atunci când greșeam, nu era suficientă pentru a ne disciplina și a ne pune limite. Ne-a ajutat să avem temeri față de toate aceste persoane, multe dintre ele străine, sau chiar față de tatăl nostru a cărui venire o așteptam seara cu frică, în loc s-o așteptăm cu bucurie. Ne-a ajutat să nu avem încredere în toți acești oameni, dar nici în persoane care ne avertiza, pentru că în mod clar aceasta nu avea autoritatea necesară să ne disciplineze, deci puteam face ce voiam noi, atât timp cât tata, doctorul, polițistul, Moș Crăciun nu aflau.

“Banii sunt răi, cei care fură au bani, noi care suntem cinstiți suntem săraci“ Bun, deci sărăcia-i o virtute, iar copilul care își dorește să fie un om bun, un om onest, un om frumos, va respecta orbește îndrumarea parentală. Prosperitatea și bunătatea nu pot conviețui una cu cealaltă, iar banul este făcut de oameni necinstiți.

La ce ne-a ajutat? Ne-a ajutat să ne autosabotăm financiar, să avem grijă să ne asigurăm doar strictul necesar de teamă ca nu cumva să fim arătați cu degetul că am ajuns bogați, cine știe prin ce căi josnice. Ne-a ajutat să nu ne cunoaștem adevărata valoare și să trăim cu credința că trebuie să muncim mult și din greu ca să avem bani. Ne-a ajutat să nu valorizăm calitatea muncii pe care o depunem. Ne-a ajutat ca implicarea noastră în acțiuni umanitare să rămână de cele mai multe ori la stadiul de dorință, pentru că banii pe care-i facem de abia ne sunt suficienți nouă, nici vorbă să-i mai ajutăm și pe ceilalți.

“Dacă nu ești cuminte te las aici/ nu mă mai uit la tine/ nu mai vorbesc cu tine“ – Copilul pentru a fi acceptat de familie, iubit, privit, pentru a se vorbi cu el, deci într-un cuvânt pentru a i se asigura nevoile de bază de afecțiune, de socializare, trebuie musai să fie cuminte. Poate părinții nu aveau nicio intenție să ducă la capăt amenințarea lor, dar noi îi credeam pe cuvânt pentru că păreau tare serioși și erau părinții noștri, cei mai grozavi, cei mai onești, pur și simplu perfecți. “Eu nu plec cu un copil care plânge/țipă acasă“, mai că-ți venea să te oprești și să te uiți în jurul tău dacă nu cumva e un altul care este mai cuminte ca tine și are să fie luat acasă, să-ți ia locul în familie.

La ce ne-a ajutat? Ne-a ajutat să nu ne simțim iubiți așa cum suntem, cu defectele și calitățile noastre. Să credem că pentru a fi iubiți, acceptați de către ceilalți trebuie să fim perfecți. Cu toate acestea, ajunși adulți iată că nu reușim să fim perfcți cu toate eforturile depuse, deci nu merităm să fim iubiți, nici de alții nici de noi înșine. Și nu-i de mirare că mulți dintre noi trăiesc o viață în neacceptare de sine, o viață în care caută alinare în mâncare, cunsum de substanțe, muncă sau orice alt lucru care ne ajută să nu mai fim atenți la imperfecțiunile noastre.

“Tu ai să mă bagi în mormânt. Din cauza ta sunt așa supărat/ă. Pentru tine stau cu taică-tu“ Era clar că starea de bine a părintelui depindea în totalitatea de ceea ce făcea copilul. Am fost responsabili de cum se simțeau părinții, de relația lor de cuplu, de fericirea sau nefericirea lor. Copilul este de la sine egocentric și crede că sursa tuturor bucuriilor, dar mai ales a supărărilor părinților stă în puterea lui. Dacă-i confirmă și părinții, deja devine un lucru de necontestat. Responsabilitatea noastră, mare de altfel pentru vârsta pe care o aveam, era nu doar față de noi, dar și față de părinți. Binele acestora era strâns legat de ceea ce eram și cine eram noi: “TU ești vinovat, sunt supărat pe TINE, MI-ai mâncat zilele/sufletul/tinerețea“.

La ce ne-a ajutat? Ne-a ajutat să creștem cu ideea că noi suntem reponsabili pentru părinții noștri. Ne-a ajutat să fim ușor de manipulat prin vinovăție, vinovăția de a le provoca neplăceri celorlalți, de a-i face să sufere. Și ne-a ajutat să ne învinovățim constant pentru ceea ce facem și ceea ce suntem. Într-o formă mai avansată, sunt adulți care încă nu au rupt acele legături nici până astăzi, care se grăbesc să-i sară-n ajutor mamei care are o criză de inimă de fiecare dată când copilul său este în pragul de a lua o decizie care nu-i este pe plac.

Adevărul este că părinții noștri au acționat pe cât de bine au putut și au știut la momentul respectiv. Și toți părinții fac ceea ce fac pentru că vor binele copilului. Părinții noștri au făcut multe lucruri bune, pe care vrem să le păstrăm și să le oferim mai departe copiilor.

Însă, zestrea noastră vine atât cu lucrurile bune, cât și cu cele mai puțin bune. Frumusețea este că acum putem să conștientizăm și să alegem să schimbăm lucrurile mai puțin bune. Putem să alegem să ne facem viața mai frumoasă, mai ușoară în primul rând nouă și apoi copiilor noștri. Alegem să creștem oameni care au încredere în ei înșiși, care nu sunt ușor de manipulat prin vinovăție, oameni care învață să gândească pentru ei înșiși și să ia decizii, oameni prosperi care fac bine, oameni care într-un cuvânt sunt fericiți cu ceea ce sunt și cine sunt.

Să creștem împreună,

Adriana

Sursă foto aici

Spune-mi părerea ta aici: