Copiii, adolescenții și anturajul

Bună draga mea,
 
Anturajul copiilor și mai ales al adolescenților este un subiect spinos, ce provoacă deseori divergențe între părinte și copil și mai apoi între părinte și adolescent.
 
Sunt curioasă dacă tu ți-ai ales vreodată un prieten nepotrivit? Poate un prieten care te jignea, sau care încerca să te facă să te simți mai puțin frumoasă, mai puțin deșteaptă, mai puțin decât erai tu. Un prieten care te instiga și apoi dădea vina doar pe tine pentru cele întâmplate. Un prieten care râdea de tine, de față cu alți copii sau tineri, un prieten care în loc să fie sincer, le spunea doar celorlalți părerea sa despre tine. 
 
Anturaj adolescenti
 
Ai avut un astfel de prieten, sau astfel de prieteni? Cu siguranță, pentru că fiecare dintre noi am avut de învățat această lecție la un moment dat. Și ce am învățat? Ei bine, aici este diferența. Unii dintre noi au învățat să nu mai
facă loc unor astfel de oameni în viața lor, alții au învățat să devină ca ei, alții au învățat să nu mai aibă încredere în oameni și tot așa, lecțiile diferă, de la persoană la persoană.
 
Este mult mai importantă lecția învățată, decât experiența în sine. Mai devreme sau mai târziu, cu toții am învățat o astfel de lecție, care mai apoi ne-a ajutat la maturitate să discernem mai bine.
 
Dar, concret, cum îl poți ajuta pe copilul tău în astfel de situații? Foarte important de menționat aici este dinamica relației părinte-copil. 
 
Pentru că ceea ce se întâmplă în această relație are impact și asupra celorlalte aspecte din viața copilului – școală, performanțe, prieteni, dezvoltare mentală și emoțională. 
 
Cu cât relația părinte-copil este construită pe o bază cât mai solidă, cu atât relația părinte-adolescent va fi mai ușor de gestionat. De ce? Pentru cădacă un copil are rezervorul de iubire plin, i se oferă atenție, afecțiune, timp special, el nu va căuta aceste lucruri în exterior și nu va încerca să atragă atenția asupra sa într-un mod negativ.
 
De aceea, mulți adolescenți își refulează trăirile interioare în vicii, în anturaj și așa mai departe. Pentru că nu este nimeni disponibil să-i asculte, să-i asculte activ și să fie prezenți emoțional în comunicarea cu ei. Și vedem aceste manifestări din ce în ce mai accentuate, tocmai pentru că în tot mai multe familii, climatul de acasă nu este unul propice dezvoltării copilului.
 
Din contră, climatul de acasă este unul conflictual, unul în care părinții se ceartă frecvent, unul în care părintele este atât de ocupat, încât este tot mai absent în viața copilului. Iar pretențiile pentru ceea ce ar trebui să fie copilul, sunt mari. În loc să fie o oază, familia este un cuib de suferință, iar efectele se văd întotdeauna în exterior. Și părintele încearcă să elimine efectul, fără însă a trata cauza, sau chiar fără a o conștientiza.
 
Iar întrebarea pe care o adresează părintele, de cele mai multe ori, este una care îl lasă fără opțiuni și care nu are niciun rezultat. Întrebarea este „Cum îl pot împiedica pe copilul meu să mai umble în astfel de cercuri?”. Dar rareori părintele se întreabă „Ce pot face eu pentru copilul meu? De ce a ales el să se împrietenească cu astfel de persoane?”.
 
Adolescenti
În al doilea rând, aici vreau să menționez importanța responsabilizării copilului, încă de când este mic și obișnuirea lui cu luarea unor decizii, corespunzătoare vârstei sale. 
 
Procesul luării deciziilor este unul care se învață în timp, nu se poate face trecerea bruscă, de la a-i spune copilului „Ești prea mic ca să știi tu ce trebuie să faci”, până la a-i spune adolescentului „Ești destul de mare să știi ce ai de făcut”. 
 
Acest proces trebuie învățat treptat și de aceea ar trebui să-l ajutăm pe copil să ia decizii și să judece pentru el, încă din primii ani de viață. Chiar și alegerea prietenilor este o decizie, iar, dacă îi este permis copilului, el învață, încă de când este mic, cum să interacționeze cu ceilalți și ce prieteni îi sunt potriviți sau cei care, din contră, îi sunt dăunători. Acest lucru sub ghidarea și ascultarea părintelui.
 
Și cum ar fi ca adolescentul, care este responsabil, tocmai pentu că și-a format un sistem propriu de referință, să le spună prietenilor: „Înțeleg că voi fumați, eu aleg să nu fac acest lucru”. Este important să-l înveți pe copil să ia decizii pentru el, pentru că n-ai cum să-i fii alături în fiecare moment. Mai devreme sau mai târziu, el va fi singurul responsabil de viața sa.
 
În același timp, împărtășește-i din experiențele tale, încă de când este mic, pentru că astfel copilul învață. Iar puterea exemplului personal este cea mai simplă modalitate de a-l ajuta.
 
Povestește-i de prietenii tăi, cum îi alegi pe cei potriviți, ce îți place la ei și care sunt valorile tale pentru o prietenie frumoasă. Povestește-i și experiențele tale mai puțin plăcute, cum ai ajuns să te împrietenești cu anumite persoane și cum ți-ai dat seama că nu sunt potrivite pentru tine. 
 
Aceste discuții îl vor ajuta pe copil să-și formeze anumite repere, care ulterior îi vor da o direcție de acțiune, în experiențele sale personale.
 
De asemenea, copilul vede și copiază comportamentul tău față de prieteni, față de cei din jurul tău. Așadar, aruncă o privire asupra acestui aspect la tine însăți, asupra modului în care tu te comporți cu prietenii tăi și ce fel de oameni alegi să-ți fie prieteni.
 
Mulți părinți se tem de vârsta adolescenție din această cauză a răzvrătirii, a pierderii controlului și a neputinței de a gestiona unele situații. Probabil, acești părinți, își amintesc chiar de propria adolescență, când relația cu părinții lor a fost atât de fisurată încă din copilărie, încât ruperea ei la adolescență era inevitabilă.
 
Una dintre mămici a reușit să mă surprindă cu următorul feedback, în urma citirii cărții “Puterea părinților. Succesul copilului tău depinde de tine”:  “Îmi dau seama că nu trebuie să îmi fie așa de groază de cum va fi relația cu băiatul
meu (care acum are 4 ani), atunci când acesta va ajunge la vârsta adolescenței. Pentru că totul depinde de ce fac ACUM”
. Da chiar așa este, bine punctat.
 
Relația părinte-copil nu este ușor de gestionat. Vedem cum se schimbă de la deceniu la deceniu, radical, educația copiilor și modul în care părinții, adulții și societatea, în general, se raportează la copii. Nu demult, copilul muncea încă de la o vârstă fragedă și era nu doar legal, dar considerat a fi chiar necesar pentru dezvoltarea sa. Până să apară metoda Montessori, se credea că cei mici nu au capacitatea să învețe singuri și că nu sunt inteligenți. Prin anii ’60-’70 specialiștii le spuneau părinților să le ofere cât mai puțină afecțiune copiilor, pentru că îi răsfață și era încurajată o relație bazată pe autoritatea parentală. 
 
Evoluăm și în acest domeniu, la fel ca și în altele, iar acum se dezvoltă tot mai mult modelul disciplinei non-punitive, pe care părinții îl aplică cu succes. Rezultatele vechilor metode se văd și nu sunt dintre cele mai fericite și acest lucru îl putem confirma toți, când privim în jurul nostru și vedem atât de puțini oameni întregi emoțional.
 
Părinții noștri, ai fiecăruia dintre noi, au procedat așa cum știau mai bine și au avut cele mai bune intenții. Chiar și părintele care își agresează copilul, fizic sau verbal, are o intenție bună, aceea de a-l educa, doar că știe să o facă în felul în care a învățat și el la rândul său, de la părinții lui.
 
Eu propun o altă metodă, o metodă ale cărei rezultate bune sunt din ce în ce mai vizibile, odată cu creșterea copiilor educați astfel. Și, pentru a-ți ușura munca, am cuprins în cartea mea metodele a 7 experți, care te vor ajuta și te vor lumina în găsirea celor mai bune soluții la situații complexe.
 
Te-am făcut curioasă? Citește mai multe detalii aici:
 
Să creștem împreună!
 
Cu drag,
Adriana

 

Sursă foto aici și aici
 

Spune-mi părerea ta aici: